Se obişnuieşte ca la moartea unor înalţi funcţionari sau a unor politicieni, artişti, scriitori, a unor oameni de cultură sau din lumea ştiinţei ziarele să dea biografiile acestora, pentru a ilustra, probabil, mărimea pierderii suferite de societate.
Cu cât mai multe trepte a urcat regretatul pe scara ierarhică, cu atât mai amplu este necrologul şi mai de calibru semnatarii. Nu de puţine ori însă onorăm nişte „simpli” carierişti sau chiar adevărate canalii, ajunse în vârful piramidei pe uşa din spate, călcând orice norme morale.
Între ţarină şi „cosmodrom”
Persoana despre care vă voi povesti astăzi nu a ajuns nici până la mijlocul piramidei sociale. Ea s-a numărat printre cei consideraţi cândva „talpa ţării”, apoi a figurat pe listele de „duşmani ai poporului”, apoi pe cea a „simplilor colhoznici”, ca să devină, în sfârşit, un „simplu” pensionar-„cotaş”, adică posesor al unei cote de pământ, pe care nu mai era în stare să o lucreze. Cu toate acestea, istoria ei merită a fi consemnată din două puncte de vedere: a fost o persoană cu caracter, iar caracterul, s-a mai spus, e o plantă mult mai rară pe solul fertil al patriei noastre, decât talentul, care creşte, uneori, şi pe „marginea drumului”.
De asemenea, ea a reprezentat în mod exemplar generaţia cea mai urgisită, cea mai expusă, cea mai mult lovită de „stihiile” geopolitice, dar şi de cele tehnologice. Odată cu marşul forţat al societăţii basarabene postbelice „de la plug la cosmodrom”, ea s-a trezit marginalizată, aruncată cu brutalitate revoluţionară la periferia vieţii sociale şi economice, ca „resurs” auxiliar, ca a cincea roată la căruţa RSSM pornită pe calea construcţiei comuniste.
Locul de naştere
S-a născut în România (satul Ciutuleşti, judeţul Soroca), în al treilea an de după Unire, într-o familie de ţărani, nici prea săraci, nici prea înstăriţi. A fost botezată cu numele Domnica. Cele câteva clase de şcoală primară pe care le-a frecventat doar în lunile când nu se muncea în câmp, au fost ignorate de puterea sovietică, dar cursurile de alfabetizare chirilică, de după 1944, s-au dovedit a fi mai mult formale, decât instructive. Printre învăţători era şi vecinul Mihail, viitorul ei soţ, care absolvise 7 clase „româneşti”. Pentru a nu fi trimisă la minele din Donbas, Domnica „fuge” la Floreşti şi se angajează la „regie” – întreprindere de prelucrare a tutunului. Se căsătoreşte cu Mihail şi, în 1946, naşte primul copil, care a fost botezat cu numele Ion. În noaptea de 1 aprilie 1951, pe la orele 2, familia lor de cinci persoane a fost trezită de istoricile „bătăi în uşă”: îi venise rândul să fie deportată „pentru vecie” („na vecinoe poselenie”) în Siberia. Motivul deportării, aşa cum l-a înţeles ea şi îl va explica mai apoi copiilor, e că tatăl lor refuza să meargă la votare, „se punea contra puterii”.
„Na Sibir”
Imaginaţi-vă, dragi cititori, că, la treizeci de ani împliniţi, o simplă familie de ţărani este ridicată din casă, în plină noapte, cu trei copii, cel mai mare fiind de patru ani şi jumătate, iar cel mai mic - de o lună şi 11 zile (mult lăudata „grijă” a puterii sovietice faţă de copii nu se referea, totuşi, la toţi copiii), şi transportată, timp de două săptămâni şi ceva, într-un vagon de vite, ticsit cu femei, bărbaţi, copii, lipsind elementarele dependinţe... Spaţiul ziarului nu ne permite să descriem ororile acelei călătorii „na Sibir”, pe care Domnica a suportat-o cu stoicism. Copiii şi nădejdea în Dumnezeu i-au fost salvarea în acel mediu de coşmar, le va mărturisi ea nepoţilor, peste mulţi ani.
De la gara din Asino, regiunea Tomsk, vor fi duşi, într-o sanie trasă de un tractor, la circa 100 de kilometri în adâncul taigalei, într-un „lespromhoz” mărginaş, dincolo de care nu mai existau localităţi, ci doar sute de kilometri de mlaştină. Acolo soţul ei Mihail, potenţial învăţător, va deveni „tăietor de pădure” („lesorub”), iar ea va paşte vacile, apoi, împreună cu alte basarabence, va tencui şi va vărui interiorul izbelor ruseşti, demonstrându-le localnicilor cum se poate lupta cu invaziile de ploşniţe. Obişnuită de mic copil cu spaţiul larg de pe valea Răutului, cu panorama ce se aşternea la kilometri depărtare, se va sufoca în spaţiul închis de zidul înalt al taigalei ce înconjura din toate părţile cătunul în care au fost aruncaţi. Periodic, în clipele de nesuportat, va urca în cel mai înalt cedru şi se va uita în jur, ca să vadă linia orizontului şi asfinţitul ce indica direcţia în care se afla scumpa Basarabie şi satul drag.
Un zvon provocator
La doi ani după moartea lui Stalin, naşte al patrulea copil. Şi-au asumat împreună cu Mihail acest risc, deoarece se zvonise că familiile cu patru şi mai mulţi copii vor fi libere să se întoarcă în patrie. A fost un zvon fals, provocator. Foamea, permanenta stare de foame este senzaţia ce-i va marca amintirea anilor trăiţi în Siberia.
Numele noului născut va fi Gicu. Nu va fi botezat decât după reîntoarcere. În Siberia nu mai existau nici biserici şi nici preoţi.
Ocuparea propriei case
În vara anului 1957, obţine permisiunea să viziteze, împreună cu cei patru copii, satul natal. Era perioada dezgheţului hruşciovist şi nu va trece mult timp până primii deportaţi îşi vor procura bilete de întoarcere în patrie. Ea nu a stat să piardă timpul. A mers cu băieţii la casa construită împreună cu Mihail şi a ocupat una din odăi. Stupefiate de o asemenea „obrăznicie”, autorităţile nu au avut curajul să dea afară, în prag de iarnă, din propria casă, fie şi naţionalizată, o femeie cu patru copii. Vântul politic îşi schimbase niţel direcţia, şi puterea locală nu putea să nu ţină cont de aceasta. Locatarii de atunci – un cuplu fără copii – s-au pomenit în situaţia jenantă de a se confrunta cu proprietara casei şi patru „huligani” gălăgioşi, care, încurajaţi în mod tacit, dar evident, de mama lor, le transformau viaţa în iad. Până la urmă, au fost nevoiţi să renunţe şi să plece. Astfel, cu mulţi ani până la perestroika, Domnica obţine o bună parte din proprietatea care i-a fost confiscată în momentul deportării. De dragul adevărului, trebuie să spunem că a fost ajutată în această operaţiune de Manea, o evreică din Căpreşti, care, în anii războiului, îşi găsise adăpost în familia lui Trifan şi a Irinei Borzac, părinţii Domnicăi. Manea avea un frate influent la Chişinău.
„Răutatea lumii”
Vor mai trece însă ani până Mihail va fi eliberat şi Domnica îşi va vedea întreaga familie reunită în casa din care au fost ridicaţi. Vor mai urma despărţiri şi reîntâlniri cu fiii mai mari, tot mai dificil de stăpânit, soţii înţelegându-se să împartă povara educării lor. Chemat în armată din Siberia, primul născut, Ionică, va nimeri la Sahalin, se va îndrăgosti şi se va stabili acolo.
Domnica va lucra în colhoz, la cele mai grele şi mai prost plătite munci. Se va indispune mult când unul dintre fii va adera la comsomol. Îl va certa pentru aceasta, considerându-se trădată într-un fel. „Comsomolul îi răutatea lumii”, îi va spune ea, şi el va ţine minte pentru toată viaţa acest reproş, refuzând ofertele de a intra în partidul comunist.
Ctitor de biserică
Domnica va fi alături de cei care vor lupta pentru redeschiderea bisericii din sat, figurând astăzi printre ctitorii locaşului parohial. Va vota pentru „cruce”, apoi pentru „cocoş”, atâta timp cât pe listele respective va figura Ilie Ilaşcu. În ultima vreme, nu va avea preferinţe politice, iar revenirea comuniştilor o va considera drept o pedeapsă a lui Dumnezeu. Conservatismul, ardoarea cu care a ţinut la tradiţie, la valorile moştenite de la părinţi, la credinţa ortodoxă în special au fost în cazul ei sinonime cu demnitatea, cu tăria de spirit, cu dârzenia morală. Era, probabil, şi o formă de refugiu într-un mediu debusolat, agresiv şi în mare parte de neînţeles pentru ea.
Omagiu mamei
S-a stins din viaţă săptămâna trecută, fiind înmormântată în chiar ultima zi a anului 2005. La 4 ianuarie, avea să împlinească 85 de ani. Numele ei deplin era Domnica Negru, şi rândurile de mai sus ar trebui intitulate „Omagiu mamei mele”. Dar cine să citească în ziua de azi un omagiu unei „simple” mame?
Autor: Nicolae Negru