Interviuri

Acolo am lucrat multi ani si in timpul razboiului stateam numai prin beci. Pe 2 martie primul parinte a fost omorat. Pe urma a fost omorata pe 20 mai fiica acelui barbat, de trei ani si un elev din clasa a 8-a. cand incepeau bombardarile, noi stam intre usare ca san u se intample ceva cu copiii. Toti de prin-prejur erau dusi prin Romania, prin alte parti, numai noi cu copiii pana pe 20 mai am facut lectii. Pe 24 mai m-au dus de frica, cu acces la apendicita, ca s-a rupt o racheta in fata casei. Si am fost dusa la Dubasari. Acolo nu aveau "narcoza"si m-au transportat la Tiraspol. Acolo am fost nevoita sa mint unde lucrez, nu am spus ca sunt profesoara de limba romana ca eram cautata de catre gardisti, ca-s in Frontul Popular. Si am spus ca lucrez la fabrica de confectii din Dubasari, asa si-n foaia de boala mi-a fost scris. Si am venit acasa si tot nu s-a terminat. Pe 1-2 iunie am venit acasa si tot numai prin beci am umblat.si cand toamna s-a inceput anul de invatamant, satul era impartit jumatate cu Moldova, jumatate cu Transnistria. Au venit s ne-au declarat sa iesim din scoala, ca scoala era cu Moldova. Directoarea a fost data afara, eu am fost amenintata si chemata de cateva ori la Dubasari in fata unei comisii de 15 oameni si mi s-a spus: sau eu ma dezic, ca cetatean al Transnistriei de limba romana, sau sa scriu cerere de eliberare din functie. Si au venit in scoala cu caini sin e-au scos cu forta din scoala si ne-au dus la Casa de Cultura, ca sa fie unanim. Noi acolo toti profesorii aparam scoala, aparam satul, dar s-au gasit oameni care au iesit si ne-au inabusit si scoala a fost luata la Dubasari, directoarea scoasa din functie, eu alungata. N-a trecut mult timp si sotul mi-a fost omorat de separatisti, fiindca si el a fost professor de limba romana. Copiii n-au vrut sa ma lase acolo-n sat unde am construit o casa, mi-am dat toata tineretea si sanatatea pentru casa si am venit aici in oras. Copiii sunt mari, o fetita traieste la Causani, casatorita cu doi copii, o fetita la Chisinau, lucreaza la Gradinita 41 cu sotul.

I.M. - Dar ce va tine totusi aici?

E.A. - Ginerile imi spune tot timpul: "ce-ai venit mata in tara "ninunilor"? de ce n-ai venit la Chisinau?" Eu puteam cu totul chiar sa plec si poate dupa toate acestea, ca sotul a fost omorat, eu am fost amenintata si data afara din lucru, puteam sa capat acolo un apartament, dar fiindca aici am o sora mai mare sip e mine aici copiii m-au adus, caci s-au temut sa ma lase, san u ma omoare sip e mine. Si aici a doua oara m-am casatorit de acum si sotul acesta nu ma lasa nicaieri. De aceea am si ramas sa traiesc in Tiraspol.

I.M. - Dar oricum ati ramas cu convingerile d-stra.

E.A. - Da, raman cu convingerile mele.

I.M. - Si ce credeti, o sa se termine conflictele acestea?

E.A. - Nu stiu, nu stiu, greu de spus. Dar, de cand lucrez in scoala aceasta, de opt ani, am fost tot timpul in frunte, ca odat chiar la o pichetare a guvernului din Transnistria, colectivul, parca inflacarat, ca pe loc toti vorbesc, dar atunci n-a vrut nimeni sa mearga. Eu eram bolnava, cu temperature si cu d-l director, ca eram presedintele sindicatelor scolii acestea, numai noi doi am fost in frunte, din Scoala 20, acolo, la pichetarea guvernului, ca atunci erau probleme cu salariul si toate scolile erau adunate si ne-am dus si noi., fiindca apartinem inca acestui minister si am fost nevoiti sa plecam si noi.

I.M. - Dar cum credeti d-stra, in functiile acestea d mediere a Ucrainei si Rusiei, credeti ca ar putea cumva sa rezolve ceva?

E.A. - Poate, dar astea-s numai discutii. Prea mult timp trebuie sa treaca ca sa ajunga la un numitor comun si sa hotarasca ceva.

I.M. - Dar ONU, OSCE, NATO, credeti ca ar putea sa faca ceva?

E.A. - Daca ar vrea, ar pute, ar face. Daac ar vrea, ar fi facut de mult. Ca de opt ani de zile tot viv si vin, dar nimc nu se schimba.